De multe ori mi se intampla un fenomen ciudat: imi plac cartile pe care toata lumea le considera proaste, ma impresioneaza filmele mizeabile…
De data asta am ramas fascinata de Padurea Norvegiana. Am ras si m-am intristrat cu acest roman in maini. Murakami a reusit sa contureze personaje atat de vii incat ma asteptam sa ma cheme si pe mine Midori sa bem intr-o bodega sau s-o vad pe strada pe Naoko cu privirea pierduta. Oamenii simpli, fara dileme existentiale majore nu devin personaje de roman. Povestile lor – care aparent nu au nimic iesit din comun – nu sunt oare demne de carti ? Inclin sa
cred ca simplitatea este cel mai greu de atins. Pentru ca toti incearca sa etapeze, sa disimuleze o personalitate interesanta, speciala. Marile personaje din istoria literaturii au la baza fie oameni mari, fie indivizi filosofi, complicati si coplesiti de dileme existentiale majore. Linistea lipseste cu desavarsire. Poate pentru ca un om simplu nu poate deveni un ideal. Nimeni nu si-a dorit vreodata sa fie un oarecare. Om si atat care traieste fara sa faca nimic special. Acest gen de oameni, daca exista sunt banalizati si trec neobservati. Eu mi-as dori un amic ca Watanabe.Siceritatea si nonsalanta aproape copilareasca a tanarului de 20 de ani m-a facut sa realiez cat de mult mi-am dorit un frate. Si mai mult decat atat, am realizat cata nevoie am de simplitate. Pe toate planurile.
Aceasta carte sensibila, trista, linistitoare, delicata este plina de o senzualitate pura si de o simplitate aproape inocenta pe care nu le-am mai intalnit pana acum. Povestea bulversanta de iubire marcata de momente pline de dramatism este descrisa de Murakami cu o prospetime si o intensitate extraordinare. Am ezitat mult inainte sa incep aceasta carte, pentru ca Murakami este consacrat pentru romane fantastice, gen dupa care nu ma dau in vant. Omniprezenta muzicii, destinele nefericite alte personajelor si scriitura foarte placuta a lui Murakami m-au facut sa ma indragostesc pentru moment de Padurea Norvegiana. Si sa-mi pun pe i-pod Beatles.
De data asta am ramas fascinata de Padurea Norvegiana. Am ras si m-am intristrat cu acest roman in maini. Murakami a reusit sa contureze personaje atat de vii incat ma asteptam sa ma cheme si pe mine Midori sa bem intr-o bodega sau s-o vad pe strada pe Naoko cu privirea pierduta. Oamenii simpli, fara dileme existentiale majore nu devin personaje de roman. Povestile lor – care aparent nu au nimic iesit din comun – nu sunt oare demne de carti ? Inclin sa
cred ca simplitatea este cel mai greu de atins. Pentru ca toti incearca sa etapeze, sa disimuleze o personalitate interesanta, speciala. Marile personaje din istoria literaturii au la baza fie oameni mari, fie indivizi filosofi, complicati si coplesiti de dileme existentiale majore. Linistea lipseste cu desavarsire. Poate pentru ca un om simplu nu poate deveni un ideal. Nimeni nu si-a dorit vreodata sa fie un oarecare. Om si atat care traieste fara sa faca nimic special. Acest gen de oameni, daca exista sunt banalizati si trec neobservati. Eu mi-as dori un amic ca Watanabe.Siceritatea si nonsalanta aproape copilareasca a tanarului de 20 de ani m-a facut sa realiez cat de mult mi-am dorit un frate. Si mai mult decat atat, am realizat cata nevoie am de simplitate. Pe toate planurile.
Aceasta carte sensibila, trista, linistitoare, delicata este plina de o senzualitate pura si de o simplitate aproape inocenta pe care nu le-am mai intalnit pana acum. Povestea bulversanta de iubire marcata de momente pline de dramatism este descrisa de Murakami cu o prospetime si o intensitate extraordinare. Am ezitat mult inainte sa incep aceasta carte, pentru ca Murakami este consacrat pentru romane fantastice, gen dupa care nu ma dau in vant. Omniprezenta muzicii, destinele nefericite alte personajelor si scriitura foarte placuta a lui Murakami m-au facut sa ma indragostesc pentru moment de Padurea Norvegiana. Si sa-mi pun pe i-pod Beatles.
Un comentariu:
Si mie mi-a placut tare cartea aceasta! :)
Trimiteți un comentariu