Caut de ani si ani un restaurant imaginar, pe care il vizulalizez perfect. Intr-un parc, poate in Parcul Carol sau undeva in zona, amenajat intr-o casa neoromaneasca, veche, usor darapanata. Cum urci scarile sa se auda, usor, hit-uri oldies, romanesti… Muzica buna, sau proasta nu stiu exact. Mesele sa fie rotunde, din fier, cu fete de masa din bumbac, curate, dar vizibil folosite : arse cu tigarea, pete de vin rosu care n-au iesit la spalat… Mancare romaneasca si vin de casa. Dulce si tare. Un restaurant pentru ore melancolice, cu lumina difuza si muzica de depanat amintiri. Un spatiu fara pretentii, fara nimic sofisticat. Simt ca rezonez intr-un mod ludic cu acest tip de restaurant, cu acest tip de muzica, cu alt mod de viata. Regasesc un fel de melancolie nedefinita cand imi amintesc imaginea acestui spatiu imaginar. Un spatiul care vine din alta epoca, un spatiu care cere pantofi cu toc, bot rotund si rochii inflorate din materiale usoare. Pe undeva boem, dar in sensul autentic al cuvantului. As vrea o teleportare in timp, printre cafenele si terasele din Belle Epoque. M-as intoarce in epoca strazilor pavate cu lemn, a trasurilor si umbrelelor de soare, a muzicii de suflet si a zambelelor sincere. Macar cateva ore…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu