Death Defying Acts (2007) vs. El Greco (2007)

Dupa un curs de 8 ore de film, cu Alex Leo Serban, cum am ajuns acasa, am intrat pe net sa vad ce filme pot sa vad in seara asta. Am ramas, dupa acest curs, cu o senzatie cumplita de micime, de minimalizare totala a propriei persoane... Ascultand cursul lui Alex Leo Serban, am facut greseala sa ma compar - pentru o franctiune de secunda- cu el si am ajuns la concluzia ca, am o cultura cinematografica sub 0. Am vazut filme, unele din „lista” capodoperelor, dar, acest om este un fel de enciclopedie cu limbaj articulat. Frustrant. N-aveam timp sa recuperez in seara asta, dar am pornit spre Cityplex sa vad un film (daca n-o faceam, cu siguranta nu dormeam doua zile).

Am vazut in seara asta Death Defying Acts (tradus la noi: Houdini – ultimul magician) si apoi El Greco. Mi-a placut inspiratia din aceasta seara, pentru ca, am avut ocazia sa vad doua filme cu subiecte identice (biografii), in viziuni diferite. Viziunea americana versus cea europeana. Primul, are in centru sfarsitul vietii magicianului Harold Houdini (ma-ntreb de ce varianta romaneasca a titlului il considera ultimul magician ?! David Copperfield e inca viu...). Cel de-al doilea, urmareste biografia (in fapt, o enigma a istoriei artei) a pictorului, sculptorului si arhitectului cretan Domênikos Theotokópoulos (cunoscut sub pseudonimul El Greco). Ca story, ambele filme mi s-au parut captivante, le-am urmarit cu sufletul la gura. Doua drame impresionante, ale unor personaje interesante din istoria civilizatiei. Ambele aduc in fata publicului o reconstituire buna a epocii istorice in care s-au desfasurat. Diferentele sunt de nuanta, de perceptie mai bine-zis. Daca n-as fi vazut El Greco, la numai o jumatate de ora dupa Houdini, probabil nu as fi constientizat atat de clar aceste deosebiri dintre dramatizarea in viziunea americana si cea in viziune europeana. Gillian Armstrong, regizoarea americana, de origine australiana (formatie de documentarist) ofera o viziune superficiala asupra dramei interioare a personajului, punand accentului pe naratiune/evenimente in detrimentul (evident) al senzorialului. Si nu interpretarea actorilor face diferenta, ci modul de filmare, lipsa atententiei acordate unui anumit tip de detaliu pe care am observat-o in filmul lui Yannis Smaragdis (grec). El Greco, ofera publicului o serie de detalii, fine, care accentueaza impactul: zoom-ul permanent pe figura personajelor (care este redusa de multe ori la ochi, creeand senzatia ca esti fixat de privirea celui din ecran), inserarea unor scene imaginare - de supra-realitate (mi-a placut o lumina divina, directionata pe El Greco, care il accentuaza vocatia si visul Marelui Inchizitor). Stiu ca, nu am facut o descoperire inedita prin aceste diferente. In fapt, stiam superficialitatea caracteristica cinematografiei americane, dar nu am "probat-o", atat de clar ca in aceasta seara, niciodata!