Mi-a plăcut
povestea cu cocalari publicată ieri de Adrian Schiop pe
Critic Atac. Un text coerent, bine-scris, documentat și plin de insulte succesive la adresa oamenilor care nu ascultă manele. Punctul culminant vine abia la final, cu înjurătura
hiphopărească a elitelor. M-a convins să-mi imaginez o zi din viața mea colcalar (pardon, parcă pentru femei se folosește pițipoancă).
Adică. Mă înghesui la prima ora în metrou, visez că merg cu Z8, scot un telefon și pornesc o manea. Tare. Până cresc tensiunea idioților de lângă mine care fac pe intelectualii și citesc ziarul în metrou. Ete ai dracu, vor să se cultive în loc să vadă ce sclipici șic am pe pleoape! La muncă n-ascult manele, că n-am timp de muzică. Dar sper să vină doamna Ploscaru să-mi ia un interviu ca să-mi etalez fusta scurtă animal-print și bluzița roz din plastic cu decolteu adânc. Deși sunt pițipoancă, mi-am asortat la ciorapii din plasă cizme albe fără toc (să evit totuși riscul să dau cu capul de tavan). După muncă dau o fugă la Hanul Drumețului, unde stau cu alți maneliști și discut posibilitățile unei plecări în Italia sau Spania, dacă nu pică nimic oficial de muncă pe acolo mă descurc eu cumva, că oameni suntem! Și nu uit să ajung devreme acasă pentru că somnul de frumusețe! Asta după ce mai fac un punct de raiting la Taraf și Etno, nu că ar fi nevoie: oricum sunt mult în fața altor canale muzicale.
[Imaginea pițipoancei a fost inpirată de pițipoanca.org]
Asta e modul de viața urban pe care îl propune Schiop? Așa trebuie uniformizată societatea românească? Să nu respingem prostul gust al celor etichetați drept cocalari și pițiopoance, să ne bucurăm de existența lor printre noi și eventual să-i alegem drept modele. Să inversăm valorile și să ne alegem modele nu din Vestul (poate) mai civilizat cu care n-avem nimic în comun deci e ridicol să aspirăm spre valorile lor, ci din selecția cea mai low a clișeelor balcanice. Și pentru că suntem vinovați de lipsa unor elite autentice, din familii cu tradiție de 10 generații de intelectuali, să nu încercăm să construim o elită. E prea târziu pentru asta, în plus intelectualitatea ne-ar dăuna. Ar trebui închise bibliotecile, muzeele, școlile, galeriile. Tot. Să nu încercăm să ne educăm, putem eventual să încercăm să trăim în triburi. Din troc. Și să ascultăm manele. Asta ar evita și capitalismul schizoid și clasele sociale și complexul post-comunismului. Când am spus că nu pot să-l sufăr pe Cioran? Rectific acum. Suntem mici și neînsemnați și vrem să devenim și mai mici și mai neînsemnați decât eram pe vremea când scria Cioran.
Partea de neînțeles este că manelele sunt mainstream, care miza integrării lor în oazele gen MNAC sau OTA, unde petrec urbanii cool (care nu deranjează pe nimeni cu onomatopee sau muzică la telefon în metrou)? Pentru ce milităm? Mai mainstrem ca mainstream-ul nu prea se poate. De ce trebuie să ne dăm în cap singuri, de ce trebuie să acceptăm să trăim în subcultura inculturii? De ce ăia care sunt considerați o majoritate trebuie să devină modele, surse de inspirație, resurse de imaginație? Am creirul blocat.
Problema noastră, a românilor în general, sunt manelele? Hai să ne revenim puțin!
O confesiune? N-ascult manele pentru că nu îmi plac, la fel cum nu ascult nici muzică electronică. Si cu mici exceptii nici hip-hop. Mă irită această uniformizare și etichetare a oamenilor după stiluri muzicale. Și mă irită cel mai tare că mi se baga manele pe gât (acum nu mă refer doar la acest text care mi-a plăcut și m-a enervat peste măsură). Nu o să ascult niciodată manele. De-a dracu. Nici când toți intelectualii români o să apară în campanii pro-manele!
Este Alexandru, cu al sau comentariu:
