Declaraţie de iubire

Cuminţenia Pământului - Constantin Brâncuşi

Sculptură; piatră, figură simbolică; ronde-bosse; 1907; Şcoală românească modernă; Deţinător: Muzeul Naţional de Artă al României; Nr. inv. 7169; Clasat în tezaur; Ordinul Ministrului Culturii nr. 3042/14.07.1998

M-am decis să scriu despre lucrarea lui Brâncuşi, Cuminţenia Pământului, deoarece îmi place şi mă emoţionează în acelaşi timp. Îmi amintesc de prima mea vizită la MNAR, copil fiind, împreună cu părinţii şi nişte prieteni de familie. Muzeul mi s-a părut foarte mare, ştiu că la un moment dat m-am plictisit şi vroiam să plec cât mai repede. Nu am rămas cu mare lucru după acea vizită. Însă mi-a rămas foarte limpede întipărită în minte imaginea acestei feţite inocente, cum stătea gânditoare pe o piatră cu privirea pierdută în gol. Acum, după mulţi ani, dintre care 4 ca studentă la istoria artei, privesc cu aceeaşi admiraţie aceeaşi fetiţă, care stă de ani şi ani ghemuită în aceeaşi poziţie, încercând parcă să-şi ascundă nuditatea. Imaginea ei mă poartă cu gândul la Lina Medina, peruana care la 6 ani a devenit mama! Un copil-femeie, singur pe lume, care priveşte speriat în jur. Sculptată într-un bloc de piatră adunat de Brâncuşi din catacombele Parisului, lucrarea a cauzat multe discuţii în epocă. Iniţial intens criticată, în cele din urmă a fost acceptată de contentemporani, nu ştiu însă în ce măsură a fost sau va fi înţeleasă. Mica făptură, dezbracată, stă aşezată cu genunchii strânşi si cu braţele împreunate sub sâni. Liniile spatelui, ale şezutului şi picioarelor au o dulceaţa aparte a neştiinţei de sine. Privirea este dulce dar inexpresivă, pierdută în acelaşi timp,… are ceva inexprimabil. Figura nu are nimic sofisticat: o frunte înaltă şi o gură schiţată în grabă, făcută pentru a tăcea. Istoricii şi criticii de artă au atribuit acestei lucrări nenumarate simboluri, fiecare interpretare în parte, după părerea mea sporind de fapt misterul acestei fetiţe. Cine este ea? Cuminţenia a fost interpretată de cele mai multe ori drept o zeitate stranie, venită din mitologia românească, care veghiază hotarele de taină dintre lumi. În studiile pe care le-am citit, criticii de artă şi-au îndreptat foarte mult atenţia spre latura simbolică a acestei lucrări, şi mai puţin spre cea sensibilă. Brâncuşi a înlaturat tot ce ţine de tehincă cunoscut până atunci şi a reprezentat interioritatea formelor, un fel de suflet al pietrei, o filozofie a sculpturii. Ceea ce i se întâmplă ei este ascuns în interiorul acelui bloc de piatră. Detaliile sculpturale sunt vagi, chipul abia schiţat. Dialogul statuii cu exteriorul nu explică drama venirii ei pe lume. Brâncuşi lasă imaginaţia să alerge, privitorul să simtă cât mai mult. Trebuie să ne imaginăm noi de ce este atât de cuminte. O sperie omenirea? Mărimea universului? Este copleşită de gijile lumii? Sau necăjită încât vrea să dispară sau să fie confundată cu o simplă piatră?

Brâncuşi a luat cât mai mult posibil de la exterior pentru a dărui interiorului.

Cuminţenia Pământului atrage prin aceasta simplitate şi dulceaţă a formei si subtilitate a mesajului. Din punctul meu de vedere este cea mai frumoasă sculptură posibilă. O iubesc mult!!! Chiar foarte mult.